Ciugudeanul 
Trăim într-o lume pe care noi înșine am construit-o, cărămidă cu cărămidă, vis cu vis, teamă cu teamă. Am visat progres, am alergat după confort, am născocit sisteme și am ridicat structuri menite să ne facă viața mai bună. Și totuși, în goana asta neîntreruptă, pare că ne-am pierdut exact ceea ce voiam să protejăm: esența.
Timpul. Dragostea. Armonia.
Le trecem cu vederea, seduși de cifre și promisiuni. Ne trezim dimineața nu ca să trăim, ci ca să bifăm. Și parcă, cu fiecare zi, ne simțim mai departe de noi înșine.
Dar dacă… ne-am opri o clipă?
Să ascultăm liniștea.
Să ne amintim cine eram înainte ca lumea să ne ceară să fim altcineva.
Trăim în timp ce alergăm.
Alergăm în timp ce visăm la o zi în care vom avea timp. O zi în care vom putea spune „gata, de azi trăiesc cu adevărat.” Dar ziua aceea nu vine niciodată, pentru că nu o așteptăm cu liniște, ci o amânăm în zgomot.
Ne spunem că trebuie.
Trebuie să muncim, trebuie să reușim, trebuie să avem mai mult. În spatele acestor „trebuie” se ascunde o lume care ne-a făcut să credem că valoarea noastră se măsoară în productivitate, în conturi, în validări. Și totuși… inimile noastre știu că nu e așa. Inima nu vrea mai mult — vrea mai profund.
Când ai stat ultima oară în tăcere, fără să faci nimic?
Nu pentru că erai obosit, nu pentru că nu aveai chef, ci pur și simplu pentru că ai vrut să fii.
Să fii tu, cu tine. Cu aerul. Cu lumina. Cu o cafea. Cu un om drag.
Ne pierdem esența, nu pentru că nu o mai avem, ci pentru că nu o mai privim.
E acolo, mereu. Într-o privire caldă. Într-un apus. Într-un „mi-e dor”. Într-un „îmi pare rău” spus din suflet.
Sistemul creat de noi ne-a adus departe, da. Dar nu trebuie să ne pierdem în el. Putem ieși. Nu complet, nu brusc. Dar cu pași mici. Cu alegeri simple.
Poate să alegi să închizi telefonul 10 minute mai devreme.
Poate să spui „nu” unei întâlniri care nu-ți aduce bucurie.
Poate să asculți o piesă care-ți amintește cine erai când încă visai cu ochii închiși.
Nu e târziu.
Nu e niciodată târziu să te întorci la tine.
Nu trebuie să fugi din lume ca să te regăsești.
Nu trebuie să renunți la tot sau să devii altcineva. Vindecarea nu e un gest dramatic. E o revenire tăcută. O adiere care-ți șoptește: „Ești suficient. Aici. Așa.”
Poți începe cu un pas.
Un moment de sinceritate cu tine. O pauză. O respirație conștientă. O conversație reală.
Să nu te mai minți că ești bine când ești gol.
Să nu te mai forțezi să zâmbești când ai nevoie să plângi.
Să îți permiți să simți.
Acolo, în simțire, e vindecarea.
În acceptare. În încetinire. În alegerea de a nu mai face totul „pentru că așa trebuie”, ci pentru că rezonează cu cine ești.
Sistemul nu va încetini pentru noi. Dar noi putem învăța să nu mai alergăm după el.
Putem construi din interior o lume mai blândă, mai adevărată. Pentru noi și pentru cei de lângă noi.
Și poate, într-o zi, ne vom da seama că viața nu ne-a fost niciodată împotrivă.
Doar ne aștepta să ne întoarcem acasă, în noi.
