De fiecare dată când vorbim despre războiul din Ucraina, inevitabil apar întrebările: „Are Ucraina cu adevărat dreptul asupra acestor teritorii?” sau „Nu cumva își revendică ceva ce nu a deținut niciodată în mod istoric?”. Răspunsul este complicat, pentru că istoria granițelor Ucrainei este plină de arbitrar, decizii impuse de Moscova și realități schimbătoare.
Ucraina și granițele moștenite de la URSS
În 1922, Ucraina a intrat în Uniunea Sovietică cu granițe mai restrânse decât cele actuale. În anii următori, însă, conducerea sovietică a transferat treptat teritorii către RSS Ucraineană: estul Donbasului și Luganskului, Crimeea (în 1954), sudul Basarabiei și nordul Bucovinei (în 1940), Transcarpatia (după 1945). Aceste mutări nu au fost acte de suveranitate, ci decizii politice luate la Moscova pentru a întări o entitate regională în cadrul URSS.
Cu alte cuvinte, multe dintre teritoriile de azi ale Ucrainei nu fac parte din „nucleul istoric” al națiunii ucrainene.
După 1991 – moștenirea incomodă
În 1991, URSS s-a prăbușit, iar Ucraina, ca toate celelalte republici unionale, și-a proclamat independența în granițele pe care le avea atunci. Comunitatea internațională, inclusiv Rusia, a recunoscut aceste frontiere ca definitive. Memorandumul de la Budapesta din 1994 a întărit acest lucru: Ucraina a renunțat la arsenalul nuclear moștenit, iar Rusia, SUA și Marea Britanie s-au angajat să-i respecte integritatea teritorială.
Așadar, indiferent cum au fost trasate granițele în secolul XX, din punct de vedere juridic și diplomatic Ucraina este suverană asupra teritoriului actual.
Războiul narațiunilor
Astăzi avem două povești care se bat cap în cap:
- Rusia susține că Ucraina „nu are drept istoric” asupra unor părți din teritoriu și folosește acest argument pentru a justifica anexarea Crimeei și sprijinul pentru separatiști.
- Ucraina susține că este o victimă, că i se încalcă granițele recunoscute internațional și că agresiunea rusă nu este justificată.
Ambele narațiuni au un sâmbure de adevăr istoric, dar în dreptul internațional nu mai contează cine a stăpânit ce acum 70 sau 100 de ani. Contează frontierele recunoscute la nivel global, iar acestea sunt cele ale Ucrainei de azi.
Ce ar trebui să înțelegem
Adevărul este că Ucraina moștenește o istorie complicată, plină de ajustări teritoriale făcute de alții, nu de ea. Dar asta nu schimbă realitatea prezentului: după 1991, granițele sale au fost acceptate și recunoscute de întreaga comunitate internațională, inclusiv de Rusia.
De aceea, problema de azi nu este despre „drepturi istorice”, ci despre agresiune și forță militară. Dacă acceptăm ca frontierele să fie redesenate după logica „cine a avut cândva ceva”, riscăm să aruncăm întreaga lume într-un haos de revendicări nesfârșite.
Ucraina este victima unui paradox. Ea apără teritorii pe care nu le-a deținut dintotdeauna, dar care îi aparțin legitim astăzi. Istoria e complicată, însă dreptul internațional e clar.
