Se pare că România este din nou în fața unei mari reforme. De data aceasta, nu vorbim despre taxe, pensii, salarii sau promisiuni electorale, ci despre redesenarea hărții administrative a țării. Comune comasate, primării desființate, instituții reorganizate și o administrație care, cel puțin pe hârtie, ar urma să devină mai eficientă.
Ni se vorbește despre reorganizare administrativ-teritorială, despre criterii de populație, eficiență și reducerea cheltuielilor. Un proiect ambițios, prezentat ca o soluție pentru o Românie mai bine administrată, cu perspectiva unor schimbări până la sfârșitul anului 2027.
Dar nu putem să nu ne punem o întrebare: chiar aceasta este marea problemă a României?
Multă vreme, ideea că anumite subiecte sunt aduse în prim-plan tocmai pentru a distrage atenția de la problemele adevărate părea mai degrabă o teorie convenabilă pentru cei nemulțumiți. Astăzi însă, privind felul în care se schimbă agenda publică, devine tot mai greu să ignorăm acest mecanism. Când problemele economice, sociale și administrative apasă, apar teme noi, spectaculoase, care ocupă spațiul public și consumă energia dezbaterii.
Nu spunem că reorganizarea nu este necesară. România are nevoie de o administrație eficientă, de mai puțină birocrație și de cheltuieli publice controlate. Dar cine poate garanta că tocmai clasa politică actuală va avea voința și capacitatea de a face o reformă reală?
Aici începe adevărata problemă.
De peste trei decenii, România a fost administrată de generații de politicieni care au promis modernizare și dezvoltare. Între timp, banul public a fost risipit, contractele controversate au devenit subiecte recurente, investițiile s-au transformat uneori în monumente ale incompetenței, iar corupția a continuat să afecteze instituții și comunități.
Am văzut averi inexplicabile, afaceri construite în jurul banului public, prejudicii uriașe și prea multe situații în care responsabilitatea s-a pierdut undeva între instituții, anchete și explicații oficiale.
Și totuși, despre aceste lucruri nu pare să existe aceeași energie politică.
Unde sunt reformele serioase pentru recuperarea prejudiciilor? Unde este reforma instituțiilor care trebuie să controleze cheltuirea banului public? Unde sunt măsurile prin care cei care au prejudiciat statul să răspundă efectiv? De ce cetățeanului i se cere permanent să accepte taxe mai mari, economii și sacrificii, în timp ce responsabilitatea pentru risipa și furtul din bani publici pare atât de greu de stabilit?
Să fim sinceri: reorganizarea administrativă nu este o simplă operațiune de trasare a unor noi granițe pe hartă. Înseamnă funcții pierdute, influență politică redistribuită, rețele locale deranjate și interese care nu vor renunța ușor la ceea ce au construit.
Tocmai de aceea, avem motive serioase să privim cu scepticism promisiunile unei reforme făcute de aceiași oameni care au avut la dispoziție zeci de ani să schimbe lucrurile și nu au făcut-o.
Nu cumva riscăm să asistăm la încă un episod în care ni se oferă o mare temă de dezbatere, în timp ce adevăratele probleme rămân în plan secund?
România nu are nevoie doar de primării mai puține. Are nevoie de instituții care funcționează, de controale reale, de transparență, de recuperarea banilor furați și, mai ales, de o clasă politică obligată să răspundă pentru propriile decizii.
Înainte să ne întrebăm câte comune trebuie să dispară de pe hartă, poate ar trebui să ne întrebăm câți bani au dispărut deja din bugetul țării și cine răspunde pentru ei.
Pentru că o țară nu devine mai curată doar prin comasarea primăriilor. Iar o administrație mai mică nu înseamnă automat și o administrație mai cinstită.
Poți să redesenezi harta României de zece ori. Dacă lași aceleași metehne, aceleași interese și aceleași practici, nu ai reformat nimic. Ai schimbat doar decorul.
