Trăim într-o comună unde, la prima vedere, lucrurile par să meargă bine. Avem asfalt, avem iluminat, avem multe proiecte implementate. S-au creat condiții firești pentru un trai decent – nimic extraordinar, nimic rupt din stele. Totul pare… normal. Așa cum ar trebui să fie, de fapt, într-o societate care funcționează.
Și totuși, dacă întrebi pe cineva din sat ce părere are despre primarul Damian, ai zice că a coborât din ceruri ca să ne salveze. Oamenii sunt extaziați. Vorbesc despre el de parcă ar fi sacrificat totul pentru comună. Se spune că a făcut „atâtea pentru noi”. Dar hai să ne uităm un pic mai atent.
Ce anume a făcut? A asfaltat străzi? A pus becuri? A renovat o școală? A făcut ceea ce ORICE primar ar trebui să facă, fără aplauze și fără statuie. Pentru asta e plătit. Astea sunt lucruri firești, de bază, nu favoruri sau gresesc?
Ne-am obișnuit să ne mulțumim cu puțin. Să lăudăm normalul de parcă ar fi excepțional. De ce? Pentru că, în multe alte locuri, nici măcar asta nu există. Și atunci, orice fărâmă de decență ni se pare magie. Dar nu e. E doar minimul necesar. Iar faptul că alții nu-l fac, nu înseamnă că trebuie să ne închinăm în fața celor care-l fac.
Trebuie să învățăm să cerem mai mult. Mai transparent. Mai curajos. Să nu confundăm obligația cu generozitatea. Nu spun că nu s-a făcut nimic. Spun doar că nu e cazul să ne pierdem capul pentru niște lucruri care, sincer, ar fi trebuit să existe de mult.
E timpul să deschidem ochii. Să punem întrebări. Să nu mai acceptăm firimituri și să credem că sunt ospăț. Avem dreptul la o comună care merge bine, dar și la o conducere care nu cere aplauze pentru normalitate.
Pentru că, până la urmă, nu trăim din vorbe, ci din fapte. Și faptele trebuie cântărite cu luciditate, nu cu exaltare, zic doar…..
