Primul tur al alegerilor prezidențiale din România ne oferă, din nou, un studiu de caz despre cum suveranitatea prost înțeleasă devine o armă împotriva propriei societăți. Când votul e condus de frică, nostalgie, televiziuni și promisiuni fluturate de personaje care vorbesc „pe placul poporului”, rațiunea dă inevitabil rateu.
Deși istoria ne-a tot arătat unde duc discursurile radicale, naționalismul de paradă și liderii-spectacol, o parte semnificativă din alegători alege iar și iar din aceleași sertare vechi și prăfuite, în numele unei suveranități de fațadă. Una care nu construiește spitale, nu repară justiția și nu aduce nici viitor copiilor noștri — dar care ne face „să ne simțim bine” când o rostim în sloganuri.
Din păcate, votul nu e un exercițiu de imagine, ci unul de responsabilitate. Și până nu învățăm să alegem cu capul, nu cu instinctul, România va continua să fie țara în care democrația funcționează… doar pe hârtie.
Când pălăria mea o să înțelegem asta sincer nu știu.
