Județul Hunedoara este din punct de vedere istoric (și nu doar) unul privilegiat.
Antichitatea și Evul Mediu se disting în mod special. Antichitatea regatelor dacice este, indiscutabil, o poveste a Hunedoarei, Munții Orăștiei, Sarmizegetusa Regia… nu mai insist.
Antichitatea daco-romană e și ea galonată de prima capitală a provinciei Dacia, cu cel mai bine conservat oraș-colonie, Colonia Ulpia Traiana…. Coborând spre Evul Mediu, constatăm aceiași bogăție de locuire și urme ale mai-marilor pământului (maiores terre). Țara Hațegului și zonele limitrofe excelează la acest capitol cu renumite familii cneziale, dintre care Cândea, Cândreș și Sărăcin (și de ce nu, ilustra familie a Corvinilor). Urmele materiale ale exercitării puterii de către aceste familii, până târziu în secolele XIV-XV, o mai putem recunoaște azi în peisajul hațegan după cetățile cneziale, turnurile din piatră sau după bisericile din piatră ctitorite de puternicii locului. Majoritatea acestor cetăți de mici dimensiuni s-au degradat în timp, Cetatea de Colț, Curtea cnezilor Cândreș din Sălașul de Sus, Turnul din Răchitova sau Turnul-cetate de la Crivadia. Una dintre aceste cetăți, datorită recentei restaurări, are în prezent o soartă mai fericită. Sau nu! Depinde cum definim ”restaurare”.
Modul în care s-a făcut restaurarea este unul extrem de controversat și a născut și epitete ale cetății, ca de exemplu ”monumentul-manea”. Se pot afla mai multe la o simplă căutare pe Internet, însă nu asta vreau să ”manelizez” acum, ci altceva. Cine sau mai exact ce erau acești cnezi (cneji)? Am reușit sa înțeleg mai multe frunzărind vreo săptămâna lucrarea ”Din mâinile valahilor schismatici” a lui Ioan-Aurel Pop. Conform academicianului, cuvântul cnez este de origine germanică (kunnig, kunning, kenig) ajuns în limba română pe filieră slavă (kniaz). Se pare că acei conducători medievali ai românilor aveau mai multe denumiri în sursele epocii. În Cronica notarului Anonymus conducătorii formațiunilor politice din Transilvania – Țara Ultrasilvană („terra ultra silvam”) erau numiți duci, de exemplu ducele Gelou (Gelou, dux blacorum). În Diploma Cavalerilor Ioaniți sunt numiți cnezi și voievozi (kenazatibus Joannis et Farcasii; Lytuoy woiauode).
În Banat și Dobrogea se folosea pentru conducătorii micilor formațiuni politice un cuvânt de origine avară, venit tot pe filieră slavă, jupan, care a dat mai târziu cuvântul jupân. Cunosc și azi câțiva jupâni! Cea mai folosită formă pentru a denumi pe conducătorii medievali ai românilor se pare că era cea de cnez (cneaz) și avea și varianta latină de jude (de unde vine și denumirea de județ, cu înțelesul vechi de judecată). Forma fiind înțeleasă, să vedem fondul. Ce erau acești cnezi? Foarte pe scurt. Un cnez (jude) era un conducător de sat sau a mai multor sate (cnez de sat sau cnez de vale). Prin alegerea într-o adunare cnezială a unuia dintre aceștia, ca și conducător al mai multor cnezate, rezulta un voievodat (de ex. Voievodatul Maramureșului), condus de un voievod (duce). Pentru români un cnez (în Banat era numit chinez) avea statutul unui nobil, cu tot ce decurgea din asta. El era conducător, judecător și militar în același timp. Sătenii îi datorau diverse: două până la șase zile de muncă pe an, la secerat, arat, cosit, clacă, daruri de sărbători, o cotă parte din produsele agricole etc. După instalarea regalității maghiare, cnezii au devenit vasali ai acesteia, datorându-i servicii fidele. Din documentele maghiare reiese că, mai ales sub dinastia arpadiană, cnezii erau asimilați cu clasa nobililor, cărora le erau recunoscute drepturile vechi ale țării. Spre sfârșitul dinastiei arpadiene și mai ales în vremea celei angevine (de origine franceză), treptat, cnenzii care nu reușesc să obțină diplomele regale care să le ateste calitatea de nobili, vor decădea, ajungând în final la statutul de iobagi. Pentru obținerea acestor documente regale, exista un proces destul de complicat, dublat de obligația de a trece la credința latină (catolică). Cu toate acestea au existat mulți cnezi care au reușit să facă această ”echivalare” ( Cândea-Kendeffy, Cândreș-Kendressy).
Așadar decăderea acestora nu a avut rațiuni etnice ci religioase, datorită unei intransigențe confesionale din ce în ce mai acentuată începând cu secolul XIV, venită din partea Romei. Se pare că un regat catolic, investit de către Sfântul Scaun cu misiune apostolică, a știut să folosească în propriul avantaj lupta contra schismaticilor dus de către papalitate (”Nu li se permite mădularelor bisericii romane să nu se supună obiceiului ei”.) Asta contrazicea testamentul legendar al regelui fondator Ștefan I, care spunea că ”țara cu o singură limbă și un singur obicei este fragilă și slabă”. Cât de actual, cât de european!
