Trecând pe drumul județean 106, dinspre Sibiu înspre Agnita, chiar aproape de începutul său, s-ar putea ca atenția să îți fie atrasă de turnul unei vechi biserici.
Sau nu! Lipsită de strălucirea și de atenția primite de alte bătrâne biserici fortificate din Siebenbürgen (Transilvania), biserica evanghelică din Daia este una la fel de veche, secolul XIII. Dintre cele aproximativ 150 de biserici fortificate și fortificații țărănești, câte se mai păstrează în prezent, există câteva de o mare rezonanță publică. Biserica din Daia nu se numără printre ele. Poate tocmai de aceea, prin starea ei, destul de dezolanta de altfel, pare mai autentică. Lipsită de alaiuri de vizitatori, stă mărturie unei comunități, azi doar simbolic reprezentată în Transilvania, comunitate etnică care a dat pata de culoare Apuseană a Transilvaniei. Comunitatea săsească din Daia a fost una mică, mai puțin de 50 suflete la jumătatea secolului XIII, și doar 14 gospodării la finalul secolului XV. Poate de aceea nu a existat puterea economică de a ridica un edificiu mai impunător. Chiar și așa, viața sașilor de aici nu a fost una lipsită de pericolele Evului Mediu.
Trecând, ca toate localitățile din Transilvania, de pustiitoarea invazie mongolă din 1241, mica comunitate se reface încet în umbra marelui centru meșteșugăresc și comercial, Hermannstadt, sub a cărui jurisdicție se afla. La 1600 satul este prădat de mercenarii din armata lui Mihai Viteazul; un secol mai târziu așezarea a fost mistuită de un mare incendiu, iar după încă un deceniu populația este redusă de o epidemie de ciumă până la ” 34 de sași, 9 români și… un vagabond”.
În Primul Război Mondial, satul era pe linia frontului dintre trupele armatei române și cele austro-ungare, iar în perioada interbelică satul avea aproximativ 600 de suflete, dintre care jumătate sași. După al Doilea Război Mondial, sașii din Daia sunt deportați în Ucraina. Doar 35 de etnici germani mai rămân în sat. În ultimele decenii ale secolului XX majoritatea emigrează în Germania. Nu știu câți etnici sași mai sunt acum în Daia, dar probabil, se pot număra pe degetele unei mâini.
Cam așa lucrează istoria, ajutată de vremelnicii ei conducători, la stingerea unei comunități, orice s-ar spune, vrednice de o mai mare cinste.
