Ciugudeanul 
De fiecare dată când mă gândesc la ieșire din starea de comfort mă duce găndul la bunul meu prieten Daniel Morar. Drept urmare mai trag cu ochiu la pagina lui de facebook să văd pe une mai merge si ce povesti faine ne mai spune. Dar e mai bine să vă las pe voi sa lecturați.
”Am făcut ceea ce au făcut legiunile romane în vara anului 105, adică am urcat din comuna Pui spre Platoul Luncanilor, dar nu ca să cucerim cetățile suite pe vârfuri de munți, cât pentru a ne bucura de locurile astea, aproape pustii dar atât de faine. După ce am trecut de satul risipit Federi, aproape că nu am mai întâlnit picior de om. Doar un căruțaș care urca dinspre Ponorici spre Poiana Omului și un localnic care ardea niște resturi vegetale, undeva într-o poiană deasupra poliei Ponoriciului. Sălbăticia e senzația pe care ți-o transmite natura aici. E o disonanță istorică a acestor locuri. Spun asta pentru că acum e pustiu, dar aici se află cea mai mare lucrare de fortificație dacică din vremea războaielor daco-romane. Pentru amenajarea celor peste 6 km liniari cu diverse forme de lucrări defensive (troianul principal, fortificațiile adiacente eliptice, separatoarele, forturile, turnurile), conform specialiștilor în istorie și arheologie, a fost necesară munca de șase luni a cca 10.000 de oameni. Ce forfotă! Presupunând că lucrarea s-a făcut în anul anterior campaniei militare romane din 105-106, atunci titanica sarcină s-a realizat în vara anului 104.
După aproape două ore și jumătate de mers din satul Ohaba Ponor, stând pe marginea sudică a poliei de la Ponorici, încerc să îmi imaginez acel versant nordic al poliei, dintre Vf. Mesteacănului și Vf. Vârfete, defrișat și forfotind de lucrători trudind din greu la săparea șanțurilor, la dislocarea stâncilor, la ridicarea zidurilor din piatră, la tăierea copacilor și transportul buștenilor, la amenajarea palisadelor, dar și la transportul apei și a alimentelor etc. Era „proiectul de țară” al dacilor din acele timpuri. Urmau să înfrunte cea mai puternică armată a lumii. După experiența războiului din 101-102 știau asta mai bine decât oricine altcineva. Știau că relieful montan, prin simpla lui sălbăticie, nu-i va feri de puterea organizării și a disciplinei armatelor romane.
Pentru asta ei trebuiau să-și întărească munții și… au făcut-o cum au știut și cum au putut ei mai bine; au făcut-o în multe locuri: la Ponorici, la Chiciura, la Vf. Secuiului, la Poiana Omului, la Vf. Prisaca, la Vârful Negru, dar și în alte locuri; valuri din pământ și piatră cu palisade din lemn, turnuri de supraveghere și transmitere de semnale, forturi, baraje etc; peste tot pe unde iscoadele lor au aflat că ar urma să mărșăluiască cohortele și legiunile romane, peste tot pe unde puteau bănui că ar exista o vulnerabilitate. Cetățile au fost la rândul lor întărite. Toate drumurile care duceau spre Sarmizegetusa trebuiau apărate. Platoul Luncanilor „fierbea” în neliniște și tumult; era marele bastion al Sarmizegetusei. Dacă va cădea el vor cădea rând pe rând și cetățile din jurul Sarmizegetusei regale: Piatra Roșie, Costești, Blidaru și celelalte.
Privind Polia Ponorici, atât de liniștită acum, în care caii pasc și zburdă liberi, iar firicelul de apă curge leneș spre sorbul de la Ponorici, cu greu îmi pot imagina freamătul legiunilor luând cu asalt troianul, vuietul balistelor și al catapultelor, șuieratul săgeților arcașilor sirieni, trosnetul scuturilor și gemetele răniților.
De fapt, umblând prin aceste locuri nu am umblat doar pe urmele legiunilor romane și ale bravilor daci, ci am umblat pe urmele primilor oameni, din zorii preistoriei; aici au trăit și au murit „neanderthalul” de la Ohaba Ponor și „sapiensul” de la Cioclovina”.
