Astăzi, 20 mai 2025, se împlinesc 111 ani de la nașterea lui Corneliu Coposu – omul pe care istoria l-a condamnat prea devreme la suferință, iar o națiune liberă l-a recunoscut prea târziu. Îi spunem azi Seniorul, cu respect, cu venerație, cu un soi de nostalgie vinovată, dar în anii în care ar fi avut cea mai mare nevoie de încrederea noastră, i-am întors spatele sau, și mai dureros, l-am ignorat.
Coposu nu a fost doar un martir al închisorilor comuniste – 17 ani de temniță grea, izolări și umilințe – ci un reper moral pe care România l-a avut și nu l-a înțeles. A ieșit din întunericul celulelor în 1964, dar a intrat într-un alt fel de întuneric: al nepăsării. Într-o Românie încă fricoasă, tributară suspiciunii și propagandei, figura sa dreaptă și discursul său limpede păreau anacronice. El vorbea despre onoare, morală și demnitate, într-un timp în care majoritatea românilor încă mai aplaudau reflexul moștenit al compromisului.
Dar poate cel mai amar moment din viața lui Corneliu Coposu nu a fost condamnarea politică, ci judecata greșită a unei părți din poporul pentru care a suferit. În 1990, când s-a prezentat în fața României eliberate ca lider al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat – moștenitorul direct al valorilor democratice interbelice – a fost întâmpinat cu lozinci, cu scuipături și cu eticheta infamă de „trădător”. Tocmai el, omul care nu trădase niciodată. Nici partidul, nici principiile, nici țara.
A pierdut alegerile. A pierdut în fața unui sistem care, deși schimba lozincile, păstra în miezul său același reflex autoritar. Dar poate că noi, ca națiune, am pierdut mai mult decât el. Am pierdut ocazia unei tranziții morale, nu doar politice. Am pierdut șansa de a fi conduși, chiar și pentru un mandat, de un om care știa ce înseamnă să suferi în tăcere pentru adevăr. Un om pentru care funcția era un mijloc, nu un scop.
Astăzi îl comemorăm. Postăm citate, aprindem lumânări virtuale și rostim cuvinte mari. Dar poate că datoria noastră nu e doar de a-l aminti, ci de a învăța din greșeala colectivă de a-l fi ignorat când conta. Să nu mai lăsăm memoria să devină scutul cu care ne apărăm de rușinea propriei indiferențe.
Corneliu Coposu ar fi împlinit 111 ani. Nu ne-a cerut niciodată nimic. Poate doar să fim oameni verticali. Poate de aceea, și azi, când vorbim despre el, ni se pune un nod în gât. E nodul acelora care știu că au întârziat prea mult să spună: iartă-ne, Seniorule.
