Diseară joacă România cu Cipru. Ar fi trebuit să fie o seară de entuziasm, de strigăte de bucurie și de speranță pentru un viitor mai bun. Ar fi trebuit să fie o ocazie de a aduna prietenii la un pahar, de a vibra la unison cu fiecare fază, de a trăi emoțiile pe care doar un meci al naționalei le poate aduce.
În schimb, mă trezesc cu un sentiment ciudat, greu de pus în cuvinte: parcă mi-e rușine să mă uit. Sau, dacă mă uit, o fac cu draperiile trase, sperând că nimeni nu va observa lumina televizorului. Mă tem că am ajuns să-mi ascund pasiunea de fotbal, de parcă ar fi o vină sau o slăbiciune.
Îmi amintesc de vremurile în care naționala era un simbol al mândriei. Când jucătorii noștri erau eroi, când generația de aur ne făcea să visăm și să credem că se poate. Fiecare meci era o poveste, fiecare gol – o izbucnire de fericire care unea o țară întreagă.
Dar acum, parcă totul s-a stins. Rezultatele sunt slabe, atitudinea jucătorilor pare lipsită de vlagă, iar fiecare meci e doar un alt episod al unei drame pe care o urmărim cu un nod în gât.
Am ajuns să mă gândesc de două ori înainte să recunosc că m-am uitat la meci. Mâine, voi aștepta cu inima strânsă întrebarea: „Te-ai uitat la meci?”. Dar nu ca să mă laud sau să povestesc o fază spectaculoasă, ci pentru că nu știu cum să răspund fără să simt un gust amar.
Naționala României nu mai este ce-a fost. Generația de suflet se prăbușește încet, dar sigur, și cu ea se duce și mândria noastră de a fi suporteri. În locul entuziasmului, rămâne o frustrare mocnită și o resemnare tristă.
Și totuși, ceva din mine refuză să renunțe complet. Poate e o speranță nebună, poate e doar dorința de a crede că lucrurile se pot schimba. Mi-ar plăcea să cred că într-o zi ne vom recăpăta curajul de a ne uita la meciuri cu draperiile larg deschise, fără teamă și fără rușine.
Până atunci, îmi rămâne să privesc meciul de diseară cu sufletul strâns și cu un gând tăcut: că poate, cândva, vom redeveni mândri de echipa noastră.
