Într-o țară unde votul încă se mai numără manual, dar se anulează digital, România are, în sfârșit, un nou președinte: Nicușor Dan. Da, acel Nicușor – omul care a început ca activist pentru trotuare și copaci, și a ajuns, iată, paznicul unei grădini zoologice numite statul român.
Ce s-a întâmplat între timp? Ei bine, între o administrație locală cu gropi și o carieră națională cu hârtoape, Nicușor a reușit performanța rară de a părea și inofensiv, și periculos în același timp. Inofensiv pentru cetățeni, periculos pentru democrație. Un fel de președinte-pansament: nu vindecă nimic, dar pare că se ocupă.
Alegerea lui? Mai degrabă o numire cu fast. Alegerile, în forma lor clasică, au avut loc, sigur că da – la televizor, în comunicate seci și cu secții unde numărătoarea s-a oprit la “cine trebuie”. Nu s-a auzit prea tare scandalul pentru că oboseala colectivă bate revolta. Cine mai are timp să protesteze când chiriile au explodat și benzina costă cât un vin franțuzesc?
Așadar, Nicușor. Omul care n-a vorbit prea mult în campanie, pentru că, nu-i așa, e mai ușor să nu promiți nimic decât să fii prins că n-ai livrat. Omul care nu pare să aibă partid, dar e ținut pe brațe de tot sistemul – așa, ca un animal de companie simpatic, dar complet domesticit. O alegere perfectă pentru un stat în care totul trebuie să pară nou, dar să rămână exact cum a fost.
Desigur, Occidentul a salutat evenimentul. Cu politețea cu care îți saluți vecinul care își schimbă gardul, dar îți ține aceeași muzică proastă. Comunicatele au curs: “România își alege viitorul”. În subtext: “România își joacă iar viitorul la ruletă”.
Cât despre marile puteri, SUA și UE privesc calm, ca niște părinți obosiți care nu mai cred că odrasla lor va lua BAC-ul, dar măcar nu mai sparge geamuri. Rusia, în schimb, a zâmbit ușor – când România e condusă de cineva fără putere reală, e mai ușor să te joci cu ea. Un stat e mai ușor de destabilizat atunci când e condus de stabilopozi.
Cine pierde, totuși, în ecuația asta? Evident, cetățeanul. Cel care a votat, n-a votat sau a votat și n-a fost numărat. Același cetățean care speră că “măcar ăsta nu fură”, uitând că problema nu e cine fură, ci cine permite furtul. Iar sistemul românesc – acela care l-a ridicat în tăcere pe Nicușor – nu permite decât ceea ce îi convine.
România are acum un președinte care nu deranjează. Nu răstoarnă mese. Nu amenință rețele. Nu propune revoluții. Are un discurs slab, dar calm. E exact ce trebuie ca să continue totul ca până acum, sub o nouă etichetă: „schimbare fără schimbare”.
Și poate că nici nu e vina lui Nicușor. Poate că nici n-a cerut asta. Dar când sistemul te vrea, te alege chiar dacă poporul nu o face. Iar România, în loc să întrebe „de ce?”, oftează și merge mai departe, cu spatele drept și privirea în pământ.
