Dragoș Anastasiu – un nume puternic în mediul de afaceri și un personaj activ în spațiul public – a ajuns în aceste zile în centrul unui scandal cu multiple fațete: economice, morale și politice. Un denunț depus la DNA, făcut împreună cu fostul său asociat, dezvăluie o presupusă mită plătită timp de 8 ani unei foste angajate ANAF. Un lanț lung, tăcut și eficient, într-un sistem care rareori funcționează fără “ulei”.
Dar ce ridică adevărata problemă nu este doar existența mitei, ci faptul că Anastasiu deținea o funcție în conducerea guvernului – un guvern care pretinde că “își asumă” recesiunea, inflația și valul de scumpiri. Cu alte cuvinte, era parte dintr-un executiv care cere sacrificii de la populație, în timp ce în culise își regla propriile conturi cu trecutul.
În urma presiunii publice și a valului de critici, Anastasiu și-a anunțat demisia. Un gest inevitabil, dar venit prea târziu ca să mai pară onorabil. A fost demisie de onoare? Sau demisie dictată de teama că scandalul risca să înghită și restul Guvernului?
Ce s-ar fi întâmplat dacă nu apărea acest denunț?
Aceeași întrebare ne bântuie în cazul atâtor “întoarceri la moralitate” care apar brusc, doar când presiunea penală devine reală. Continuau plățile? Se perpetua tăcerea? Sau e doar o mutare strategică, cu speranța unei ieșiri controlate din scenă?
Aici nu mai vorbim despre un simplu caz de corupție. Vorbim despre o criză de legitimitate morală într-un guvern care își clamează verticalitatea. Pentru că, până la urmă, dacă tu, lider public, vii dintr-un trecut cu mită lunară, cum mai poți cere încredere? Cum mai poți promite “reformă”?
România are nevoie disperată de transparență și de consecvență. Iar în acest caz, pare că avem de-a face cu un personaj care a făcut parte din sistemul corupt, apoi l-a denunțat doar când nu i-a mai fost convenabil.
Poate că demisia este un pas corect. Dar nu e o reparație. Nu e o spălare de păcate. E doar un sfârșit de carieră publică care n-ar fi trebuit să înceapă, în primul rând, atâta vreme cât în dulap existau astfel de schelete.
Pentru cei care ne conduc și încă se întreabă de ce scade încrederea în instituții: nu austeritatea o provoacă, ci ipocrizia.
Politicienii sunt oglinda poporului să nu uitați asta!
