Într-o dimineață ploioasă de octombrie, Bucureștiul mirosea a asfalt ud și cafea ieftină. În fața unei instituții cu geamuri prăfuite, un tânăr la costum scump aștepta sprijinit de perete. Nu avea CV, nu ținea sub braț vreun dosar cu diplome, nu părea să caute un interviu. De fapt, știa că înăuntru nu există niciun “concurs” adevărat. Totul era stabilit. Era nepotul cui trebuie.
Aceasta nu e doar o scenă inventată pentru efect. În 2016, Marian Neacșu, pe atunci deputat PSD, și-a angajat ilegal fiica la biroul său parlamentar, fapt pentru care a fost condamnat definitiv. Ani mai târziu, în 2021, omul a fost numit Secretar General al Guvernului. Nu doar că nu a dispărut din sistem, dar și-a păstrat talentul de a plasa rude în funcții cheie, ignorând orice regulă de competență. România, locul unde o condamnare nu închide uși, ci doar le mută mai sus.
La câteva stații de autobuz distanță, un alt “nepot” primește în birou telefonul salvator. Tatăl, politician cu experiență, îl asigură: „Te rezolvă Laurențiu”. Și chiar așa a fost — fiul deputatului Laurențiu Leoreanu a devenit consilier la Ministerul Apărării. Coincidență fericită, venită exact după ce tatăl a intrat în cercurile guvernării.
Și dacă credeți că acest fenomen e limitat la ministere, să ne uităm spre Iași. În Primărie, Luminița Sălceanu și-a transformat biroul într-un arbore genealogic: noră, frați, cumnată, toți la stat, toți plătiți din banii orașului. Nicio lege nu-i atinge, pentru că niciun control nu e gândit să oprească asemenea rețele.
Într-o altă poveste, un tânăr absolvent de medicină din Craiova își depune dosarul la Direcția de Sănătate Publică. Răspunsul? Postul e “ocupat deja”. În realitate, acolo lucra sora directorului, fiul șefei de resurse umane și soția unui salariat care deținea o firmă de consultanță pentru spitale. Raport oficial: peste 10 cazuri de nepotism, documentate chiar de avertizori de integritate. Rezultat? Liniște.
Nici măcar competițiile școlare nu scapă. La Olimpiada de Muzică, un profesor evaluator își notează propriul fiu, încălcând regulamentul național. Inspectoratul școlar a aflat, dar n-a făcut nimic până când presa n-a scris. Când modelul de sus e corupt, de ce s-ar feri cei de jos?
Acest mecanism al “nepoților” funcționează ca un cancer: invizibil la început, apoi sufocă tot ce e sănătos. Din ministere până la comune, din spitale până la companiile naționale, pilele și relațiile blochează intrarea celor competenți. Și când aceștia pleacă din țară, politicienii dau din umeri și întreabă ipocrit: “De ce nu rămân tinerii în România?”.
Adevărul e simplu: România nu e săracă din lipsă de oameni buni, ci pentru că pe scara către vârf, treptele sunt ocupate de “nepoți” trași în sus de clanuri. Până nu tăiem această sfoară, vom rămâne într-o piesă fără final, jucată prost, dar repetată obsesiv, în care actorii își schimbă doar costumele, niciodată rolurile.
Epilog
România nu mai e de mult țara în care “cine muncește ajunge”. Este țara în care cine are “pe cineva” urcă fără să fi urcat vreodată o treaptă singur. În timp ce spitalele se prăbușesc, școlile rămân fără profesori buni, iar administrația e paralizată, “nepoții” se așază comod în fotolii plătite din banii noștri, cu privirea aceea sigură a omului care știe că nimeni nu-l poate clinti.
Și atunci, ce e de făcut?
Nu mai e loc de jumătăți de măsură. Transparență reală, concursuri publice transmise în direct, interdicții legale pentru rude și fini până la gradul al patrulea, sancțiuni penale aplicate rapid. Altfel, orice schimbare politică nu e decât o rotire a clanurilor, nu o curățare a lor.
Până atunci, “nepoții” vor continua să râdă de pe scaunele lor, să-și angajeze veri, cumnați și nași, să fure în văzul tuturor și să creadă că țara asta e moștenirea lor de familie. Dar într-o zi, cineva trebuie să le spună adevărul:
România nu e a voastră. Și nu vă mai e dator nimeni cu nimic.
