După eșecul din 14 iulie 1456, când flota otomană a fost înfrântă de Ioan (Iancu) de Hunedoara, sultanul Mahomed al II-lea a decis să-și refacă prestigiul printr-un atac decisiv asupra Belgradului.
Bombardamentul neîntrerupt asupra cetății a distrus aproape complet zidurile acesteia. Într-o scrisoare adresată lui Ladislau Garai, Iancu de Hunedoara mărturisea că Belgradul nu mai putea fi numit cetate, ci mai degrabă un câmp, atât de grav fuseseră afectate fortificațiile.
În timp ce otomanii astupau șanțurile cu pământ, lemne și dărâmături, apărătorii răspundeau cu o ploaie de săgeți și focuri de tun. În timpul acestor lupte, un proiectil tras din cetate l-a ucis pe Tadji Karadja, beglerbegul Rumeliei, comandantul lucrărilor de asediu.
Furios, Mahomed al II-lea a ordonat asaltul general pentru ziua de 21 iulie 1456.
Încă din zorii zilei, vuietul tobelor otomane anunța începutul atacului. Iancu de Hunedoara a organizat apărarea cetății cu pricepere:
O parte din oaste a fost îmbarcată pe corăbii pentru a putea interveni rapid acolo unde era nevoie, iar restul trupelor au fost trimise în sprijinul garnizoanei ce apăra zidurile.
În cursul după-amiezii, pedestrimea otomană s-a năpustit asupra cetății, reușind să pătrundă în oraș prin breșele deschise de tunuri. De două ori au fost împinși înapoi de contraatacurile conduse energic de Iancu de Hunedoara. La cel de-al treilea atac, ienicerii au ajuns până la citadelă, încercând să cucerească podul care făcea legătura cu fortăreața și să taie retragerea apărătorilor.
În clipele cele mai grele, o parte dintre apărători au fost cuprinși de panică și au încercat să se salveze aruncându-se în Dunăre. Iancu de Hunedoara a rămas însă neclintit în mijlocul oamenilor săi. Alături de cruciați au luptat chiar și femei, iar din tabăra de la Zemun soseau necontenit întăriri conduse de călugărul franciscan Ioan de Capistrano.
Luptele pentru podul cetății au fost înverșunate, iar atacul otoman a fost respins. În alte sectoare, ienicerii au urcat zidurile pe scări de asalt, în timp ce apărătorii aruncau apă clocotită și smoală încinsă.
În acele momente s-a petrecut unul dintre cele mai impresionante acte de eroism ale asediului. Titus Dugovici, unul dintre apropiații lui Iancu de Hunedoara și veteran al bătăliei de la Varna, a văzut un ienicer purtând steagul semilunei ce încerca să-l înfigă în zidurile cetății. S-a aruncat asupra lui, iar după ce armele li s-au rupt, cei doi s-au încleștat într-o luptă corp la corp și s-au prăbușit împreună de pe ziduri în șanțul cetății. Steagul otoman nu a ajuns niciodată să fluture deasupra Belgradului!
Spre seară, întăririle venite de peste Sava au permis declanșarea unui puternic contraatac. Orașul a fost recucerit, iar ienicerii au fost izgoniți până în apropierea pozițiilor de unde porniseră ofensiva. Luptele au continuat și după lăsarea întunericului, însă Iancu de Hunedoara a ordonat încetarea urmăririi pentru a oferi trupelor un scurt răgaz de odihnă.
Știa că ziua următoare avea să aducă înfruntarea decisivă ce va fi una dintre cele mai mari victorii ale creștinătății împotriva Imperiului Otoman.
Bibliografie: Camil Mureșan, „Iancu de Hunedoara”, București, Editura Științifică, 1968.
MUZEUL CASTELUL CORVINILOR – comunicat
Citește și:
Stagiunea muzicală „Iancu de Hunedoara” – o călătorie muzicală prin locurile memoriei unui mare voievod (citește articolul)
