Există o vorbă care pare, la prima vedere, o glumă amară: „O să vină o vreme când lumânările vor fi mai scumpe decât tortul.” Din păcate, privind în jurul nostru și trăind realitatea de zi cu zi, parcă nu mai este o simplă metaforă. Devine o descriere fidelă a vremurilor pe care le traversăm.
România se laudă cu dezvoltare, cu investiții, cu digitalizare, cu fonduri europene și cu proiecte de milioane. La televizor ni se vorbește despre creștere economică, despre modernizare și despre un viitor tot mai luminos. Însă omul simplu privește în portofel și vede cu totul altceva.
Și aici, la Ciugud, comună devenită un exemplu de dezvoltare și modernizare, oamenii nu trăiesc doar din imaginea frumoasă a localității. Da, avem drumuri bune, iluminat inteligent, proiecte europene și lucruri care merită apreciate. Dar, când vine sfârșitul lunii, factura la curent nu se plătește cu diplome de excelență. Gazul nu se ieftinește pentru că locuiești într-o comună modernă. Iar impozitele nu devin mai ușor de suportat doar pentru că administrația este premiată.
Viața a devenit scumpă. Atât de scumpă încât mulți oameni încep să calculeze fiecare leu înainte de a merge la cumpărături. Alimentele se scumpesc de la o lună la alta. Utilitățile cresc fără să întrebe dacă salariul sau pensia au ținut pasul. Taxele și impozitele apasă tot mai greu pe umerii celor care muncesc cinstit.
Modernizarea este un lucru bun. Nimeni nu contestă acest lucru. Dar dezvoltarea adevărată nu înseamnă doar asfalt, fibră optică și clădiri frumoase. Dezvoltarea înseamnă ca oamenii să poată trăi decent. Să nu le fie teamă când vine factura. Să nu renunțe la medicamente ca să plătească utilitățile. Să nu se gândească de două ori înainte de a cumpăra un tort pentru ziua copilului.
Pentru că aici apare întrebarea pe care tot mai mulți și-o pun în șoaptă: la ce folos modernizarea, dacă viața devine un lux?
Politicienii vorbesc despre statistici. Cetățenii vorbesc despre supraviețuire. Ei văd doar că totul costă mai mult. Benzina, pâinea, lemnele, apa, gunoiul, impozitele, contribuțiile, serviciile. Parcă fiecare început de an vine cu o nouă listă de majorări și cu încă o explicație despre cât de necesare sunt aceste sacrificii.
Dar sacrificiile sunt făcute aproape întotdeauna de aceiași oameni.
În timp ce unii inaugurează proiecte și taie panglici, alții taie din lista de cumpărături. În timp ce unii vorbesc despre indicatori economici, familiile obișnuite renunță la concedii, la mici bucurii și, uneori, chiar la lucruri esențiale.
Poate că acesta este paradoxul României de astăzi. Trăim într-o țară care pare tot mai modernă, dar în care omul de rând se simte tot mai sărac. Avem tehnologie, dar avem și facturi record. Avem proiecte spectaculoase, dar și buzunare tot mai goale.
Și atunci revine, parcă mai actuală ca niciodată, acea frază care ar trebui să ne pună pe gânduri:
„O să vină o vreme când lumânările vor fi mai scumpe decât tortul.”
Poate că acea vreme nu mai este un avertisment despre viitor. Poate că, încet-încet, a devenit prezentul nostru.
Nu este un atac la adresa modernizării și nici o negare a progresului. Este doar glasul oamenilor care spun că investițiile trebuie să fie însoțite și de o viață pe care cetățeanul să și-o permită. Pentru că adevărata măsură a dezvoltării nu este câte premii câștigă o administrație, ci câți oameni pot trăi fără grija că mâine nu le vor mai ajunge banii până la sfârșitul lunii.
O comunitate nu este bogată doar pentru că arată bine în fotografii. O comunitate este cu adevărat prosperă atunci când oamenii ei pot trăi cu demnitate, fără să fie sufocați de taxe, impozite și costuri care cresc mai repede decât speranțele.
Iar până când acest lucru va deveni realitate, mulți vor continua să spună, cu un zâmbet amar, că în România nu mai este greu să faci rost de tort… greu este să-ți permiți lumânările.
„O comună nu devine un model pentru România atunci când este admirată de cei care vin în vizită. Devine un model atunci când cei care locuiesc în ea spun, fără ezitare, că trăiesc mai bine. Restul sunt doar broșuri, prezentări și aplauze. Iar aplauzele, oricât de puternice ar fi, nu plătesc nici facturile și nici viitorul oamenilor.”
RM
