Când grija pentru animale se transformă în judecată, intoleranță și nevoia de a demonstra cine este „mai bun”
Zilele trecute, un prieten bun a postat pe o rețea de socializare o fotografie cu câinele său, despre care spunea, într-o formulare mai degrabă glumeață, că este în călduri și că „are nevoie de cățea”. Nu m-aș fi așteptat ca o asemenea postare să provoace ceea ce a urmat. În scurt timp au apărut comentarii de genul „Criminalule!”, „Ești un iresponsabil!” sau chiar „Să vină poliția să te ia!”.
Recunosc că m-a surprins mai mult reacția oamenilor decât postarea în sine.
Și nu pentru că nu aș înțelege iubirea pentru animale. Din contră. Cred că faptul că oamenii își iubesc animalele, că le îngrijesc, că suferă atunci când acestea sunt bolnave și că încearcă să le ofere o viață cât mai bună este un lucru frumos. O societate în care oamenii nu sunt capabili să simtă compasiune față de o ființă vulnerabilă nu este, cu siguranță, o societate mai bună.
Dar undeva, în ultimii ani, am început să observ ceva care mi se pare cel puțin la fel de important ca iubirea pentru animale: transformarea acestei iubiri într-un fel de criteriu după care ne măsurăm unii pe alții.
Parcă nu mai este suficient să îți iubești câinele. Trebuie să îl iubești în felul „corect”. Nu mai este suficient să ai grijă de animalul tău. Trebuie să demonstrezi public că ai grijă de el mai bine decât ceilalți. Iar dacă cineva face lucrurile altfel decât tine, nu mai este pur și simplu un om care gândește diferit, ci devine, foarte repede, iresponsabil, inconștient, rău sau, în cazuri extreme, chiar „criminal”.
Aici cred că este problema.
Nu în iubirea pentru animale, ci în momentul în care iubirea se transformă în intoleranță.
În cazul prietenului meu, discuția a ajuns foarte repede la castrarea câinelui. Este absolut legitim ca cineva să considere castrarea sau sterilizarea unei soluții responsabile și să o recomande. Este legitim chiar să considere că anumite animale ar trebui sterilizate pentru a preveni apariția unor pui nedoriți. Putem avea această opinie și o putem argumenta.
Dar între a spune unui om „poate ar fi bine să discuți cu un veterinar despre sterilizare” și a-i spune „ești criminal” este o diferență uriașă.
Prima este o recomandare.
A doua este o condamnare.
Și aici cred că internetul ne-a schimbat foarte mult felul în care comunicăm. Trăim într-o perioadă în care nu mai este suficient să avem o părere. Trebuie să demonstrăm că avem părerea corectă. Mai mult decât atât, trebuie să demonstrăm că suntem de partea celor buni și că ceilalți sunt de partea celor răi.
Rețelele sociale sunt terenul perfect pentru acest lucru.
Un om postează ceva, altul îl corectează, al treilea îl condamnă, al patrulea îi dă dreptate celui care condamnă și, în câteva minute, o situație banală se transformă într-un proces public. Nu mai contează ce a vrut să spună omul, nu mai contează contextul, nu mai contează dacă animalul este bine îngrijit sau dacă proprietarul este un om responsabil. Contează doar faptul că nu a făcut ceea ce considerăm noi că trebuia făcut.
Și atunci începe adevăratul concurs: cine este mai moral?
„Eu îmi iubesc câinele.”
„Eu l-am salvat.”
„Eu îl sterilizez.”
„Eu fac mai mult pentru animale decât tine.”
Și, fără să ne dăm seama, iubirea pentru animale devine o modalitate de a ne declara superiori celorlalți.
Poate că explicația este și una cât se poate de omenească. Oamenii sunt dezamăgiți tot mai des de alți oameni. Suntem mai suspicioși, mai singuri, mai puțin dispuși să avem încredere. În schimb, animalul de companie oferă o relație simplă. Nu te întreabă cât câștigi, ce funcție ai, ce ai făcut acum zece ani sau ce părere ai despre lumea în care trăim. Nu îți cere să fii perfect. Este pur și simplu acolo.
Poate tocmai de aceea, pentru unii oameni, animalul ajunge să reprezinte o formă de afecțiune mult mai ușor de gestionat decât relațiile cu ceilalți oameni.
Și nu este nimic rău în asta.
Devine însă problematic atunci când ajungem să transferăm această relație într-o formă de superioritate morală și să spunem, direct sau indirect: „Dacă nu gândești ca mine în privința animalelor, ești un om rău.”
Aici cred că ar trebui să fim puțin mai atenți.
Pentru că putem să iubim foarte mult un câine fără să urâm un om care are o altă opinie despre cum trebuie crescut acel câine. Putem considera sterilizarea o alegere responsabilă fără să-l facem criminal pe cel care nu a ales-o. Putem să-i atragem atenția unui om că, în opinia noastră, greșește, fără să-l umilim și fără să cerem imediat intervenția poliției pentru o situație pe care nici măcar nu o cunoaștem în întregime.
Altfel, riscăm să ajungem într-un punct destul de ciudat: să fim atât de preocupați să demonstrăm cât de mult iubim animalele, încât să uităm cum ar trebui să ne purtăm cu oamenii.
Iar aici mi se pare că există o ironie pe care merită să o observăm.
Ne uităm la animale și vorbim despre loialitatea lor, despre bunătatea lor, despre faptul că nu judecă și nu abandonează atunci când omul trece printr-o perioadă grea. Le admirăm tocmai pentru aceste lucruri.
Dar apoi intrăm pe Facebook și, pentru o fotografie sau o opinie care nu ne convine, îl facem pe celălalt criminal, iresponsabil sau nedemn să aibă grijă de un animal.
Poate că ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva, în încercarea de a apăra animalele, uităm uneori chiar lecțiile pe care spunem că le iubim la ele.
Să iubești un animal este un lucru bun. Să-l protejezi este un lucru bun. Să vrei să-i fie bine este un lucru bun.
Dar dacă pentru a demonstra toate aceste lucruri simți nevoia să umilești un alt om, poate că problema nu mai este animalul.
Poate că problema suntem noi.
Pentru că adevărata empatie nu înseamnă să fii de acord cu toată lumea. Înseamnă să poți să întâlnești un om care gândește diferit și să nu simți imediat nevoia să-l distrugi.
Nu iubirea pentru animale este problema, ci momentul în care o folosim ca măsură a valorii morale a celorlalți oameni.
Iar dacă tot vrem să fim mai buni, poate că ar fi bine să începem de aici.
