Dacă fotbaliștii ar fi politicieni, după meciul cu Bosnia probabil ar fi organizat deja o conferință de presă în care ne-ar fi explicat că înfrângerea este, de fapt, o oportunitate
Am stat și m-am uitat la meciul cu Bosnia și, la un moment dat, mi-am dat seama că poate am greșit noi tot timpul. Poate că nu trebuie să mai privim naționala doar ca pe o echipă de fotbal. Poate că trebuie să o privim ca pe o mică Românie, înghesuită în 11 tricouri și 90 de minute, în care vedem, pe teren, exact ce vedem de ani de zile în societate: multă imagine, multe vorbe, bani mulți și o inexplicabilă lipsă de chef atunci când vine vorba despre muncă.
Că am pierdut cu Bosnia? Asta se poate întâmpla. În fotbal pierzi. Uneori te bate unul mai bun, alteori ai o zi proastă, alteori mingea nu vrea să intre în poartă nici dacă o rogi frumos. Numai că noi, cei care ne uităm, nu cerem minuni. Nu cerem ca băieții să transforme terenul în câmp de luptă și nici să câștige toate meciurile până la sfârșitul lumii. Cerem ceva mult mai simplu: să pară că le pasă.
Și aici începe problema.
Pentru că una este să pierzi după ce ai alergat până nu mai poți, după ce ai intrat în fiecare minge, după ce ai plecat de pe teren cu tricoul ud și cu genunchii juliți. Și alta este să pierzi lăsând impresia că, dacă tot nu iese meciul, măcar să nu stricăm coafura și contractul de publicitate.
Iar când vezi salariile din fotbalul mare, te gândești inevitabil la omul care stă acasă și se uită la meci. Ăla care muncește o lună întreagă pentru bani pe care unii fotbaliști îi văd într-un timp în care nici nu apucă să-și lege bine șireturile. Ăla care plătește taxe, facturi, rate, combustibil, mâncare și toate minunățiile pe care România i le pune în brațe, iar la final mai găsește și câțiva lei pentru un tricou al naționalei.
Și omul acela, când începe imnul, se ridică.
Pentru că el încă mai crede.
Poate că asta este diferența dintre noi și ei: noi încă mai punem suflet în ceea ce ei pun în CV.
Convocarea la națională ar trebui să fie o onoare. Să ajungi să îmbraci tricoul României ar trebui să fie unul dintre cele mai importante momente din cariera unui fotbalist. Dar uneori ai impresia că unii vin la națională cum merge românul la o instituție pentru o ștampilă: important este să fie prezent, să semneze și să plece.
Și dacă nu merge?
Nicio problemă.
Mai avem un interviu, mai dăm o declarație, mai spunem că „trebuie să analizăm”, că „ne-a lipsit concentrarea”, că „vom da totul la următorul meci” și gata. Am închis subiectul.
Sincer, dacă fotbaliștii ar fi politicieni, după meciul cu Bosnia probabil ar fi organizat deja o conferință de presă în care ne-ar fi explicat că înfrângerea este, de fapt, o oportunitate. Că România este pe drumul cel bun. Că rezultatul nu reflectă realitatea din teren. Că trebuie să avem răbdare. Că reformele sunt în desfășurare.
Iar noi am fi plecat acasă liniștiți.
Doar că fotbaliștii au avantajul că nu trebuie să ne ceară votul după meci.
Politicienii, în schimb, exact asta fac.
Și aici fotbalul începe să semene atât de tare cu politica încât aproape că te întrebi dacă nu cumva FRF ar trebui să mute următoarea ședință a naționalei în Parlament. Ar fi aceeași atmosferă: unii aleargă, alții se uită, unii vorbesc, alții aplaudă, iar la sfârșit nimeni nu este prea sigur cine a fost responsabil pentru rezultat.
Corupția, nepotismele, pilele și privilegiile nu mai sunt pentru omul de rând niște cuvinte auzite doar la televizor. Sunt realitatea de zi cu zi. Și tocmai de aceea îl enervează atât de tare când vede aceeași nepăsare și pe teren.
Pentru că românul simplu nu cere lux.
Cere să fie respectat.
Cere să vadă că omul pe care îl plătește își face treaba.
Cere ca cel care ocupă o funcție să nu uite pentru cine o ocupă.
Iar fotbalistului îi cere același lucru: dacă ai pe piept stema României, joacă pentru ea.
Nu pentru Instagram.
Nu pentru impresar.
Nu pentru următorul contract.
Nu pentru imagine.
Pentru România.
Poate că de aceea ne doare atât de tare când vedem un asemenea meci. Pentru că în fotbal putem vedea în miniatură ceea ce ne doare în societate. Sus sunt bani, funcții și privilegii. Jos sunt oamenii care trag. Iar între cele două există o distanță care crește de la an la an.
Politicianul uită de omul care l-a votat.
Fotbalistul uită de omul care îl susține.
Primul uită că funcția este temporară.
Al doilea uită că tricoul naționalei nu este proprietatea lui.
Și amândoi par să uite un lucru simplu: nu sunt acolo pentru ei.
Poate că ar trebui să le spunem asta mai des.
Nu ne interesează să ne promiteți luna de pe cer. Nu vă cerem să fiți eroi. Nu vă cerem să câștigați mereu.
Vrem doar să vedem că vă pasă.
Pentru că omul care muncește opt, zece sau douăsprezece ore pe zi și ajunge acasă obosit nu are nevoie să-i explice nimeni cât de greu este. Știe deja. Dar când se așază în fața televizorului și vede România jucând, vrea să creadă pentru 90 de minute că măcar acolo lucrurile stau altfel.
Că acolo există ambiție.
Că acolo există onoare.
Că acolo există oameni care vor să demonstreze ceva.
Iar dacă nici acolo nu mai găsește asta, atunci ce să mai creadă?
Așa că poate că Bosnia nu ne-a dat doar o lecție de fotbal.
Poate ne-a dat încă o oglindă.
Și în oglinda aceea nu vedem doar 11 fotbaliști care au jucat prost.
Ne vedem pe noi. O Românie în care prea mulți vor avantajele, prea puțini mai vor responsabilitatea și aproape toată lumea a învățat să spună „nu eu sunt de vină”.
Iar dacă într-o zi vom ajunge să vedem din nou o națională care aleargă până la ultima secundă, care cade și se ridică, care luptă pentru fiecare minge și care, indiferent de rezultat, ne face să spunem „ăștia chiar au dat tot”, poate că vom avea motive să sperăm că ceva se schimbă și dincolo de stadion.
Până atunci, rămânem cu ceea ce avem.
Politicienii ne spun că muncesc pentru România.
Fotbaliștii ne spun că joacă pentru România.
Iar noi îi privim și încercăm să ne dăm seama care dintre ei chiar vorbește serios.
Sursa foto: FRF
