AcasăActualitateTREI LIDERI, O PLANETĂ. CINE LE-A DAT DREPTUL SĂ VORBEASCĂ ÎN NUMELE...

TREI LIDERI, O PLANETĂ. CINE LE-A DAT DREPTUL SĂ VORBEASCĂ ÎN NUMELE NOSTRU?

Există momente în politica mondială în care ipocrizia devine atât de mare, încât aproape că nu mai poate fi ascunsă nici măcar în spatele celor mai elegante declarații diplomatice.

Astăzi, la Shenzhen, trei dintre cei mai puternici oameni ai planetei, Donald Trump, Vladimir Putin și Xi Jinping, s-au așezat la aceeași masă. Trei lideri, trei puteri uriașe, trei arsenale nucleare și o ambiție comună, cel puțin declarativă: să discute despre viitorul lumii și despre binele omenirii.

Ce frumos sună!

Numai că, privind puțin dincolo de fotografiile oficiale, de strângerile de mâini și de discursurile despre pace, apare o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem cu toții: cine le-a dat acestor trei domni dreptul să se comporte ca și cum planeta ar fi o proprietate administrată în comun?

Când trei puteri mondiale se întâlnesc și discută despre securitatea internațională, economie, energie, conflicte și reorganizarea ordinii mondiale, nu putem să nu ne întrebăm unde se află restul lumii. Unde sunt statele mici? Unde sunt țările care nu au sute de focoase nucleare, nu controlează piețe uriașe și nu pot dicta condițiile jocului internațional?

Unde suntem noi?

Să nu ne înțelegem greșit. Nu contestă nimeni dreptul marilor puteri de a discuta, de a negocia sau de a căuta soluții pentru evitarea unui conflict mondial. Dimpotrivă, asemenea discuții sunt necesare. Dar între a negocia probleme care îi privesc pe toți și a crea impresia că viitorul tuturor poate fi stabilit la o masă restrânsă există o diferență fundamentală.

Iar aici începe ipocrizia.

Aceiași lideri și aceleași puteri care vorbesc despre democrație, libertate, drept internațional și suveranitate ajung să cultive un sistem în care influența unui stat pare să fie direct proporțională cu dimensiunea economiei sale, cu forța armatei sau cu numărul armelor nucleare.

Dar stați puțin! Nu ne-au explicat tocmai ei că democrația nu înseamnă doar voința majorității, ci și respectarea drepturilor minorităților?

Atunci cum rămâne cu statele mici?

Dacă într-o democrație vocea minorității trebuie respectată, de ce în politica internațională vocea statelor mici ajunge atât de des să fie tratată ca un zgomot de fond? De ce suveranitatea este un principiu sacru în discursuri, dar devine negociabilă atunci când interesele celor puternici o cer?

România, de exemplu, nu este o superputere. Nu are capacitatea de a schimba singură echilibrul mondial. Dar asta nu înseamnă că interesele sale sunt mai puțin importante. Nici polonezii, cehii, balticii sau alte națiuni nu sunt cetățeni de rangul doi ai acestei planete.

Și mai există o problemă: istoria ne-a arătat deja ce se întâmplă atunci când marile puteri încep să creadă că au dreptul să traseze destinele altora. Conferința de la Ialta din 1945 nu este tocmai o amintire liniștitoare pentru popoarele Europei de Est. Pentru unii a însemnat negociere diplomatică, pentru alții decenii de dominație și libertate pierdută.

Nu spunem că Shenzhen este o nouă Ialta. Dar nici nu trebuie să fim naivi și să credem că asemenea întâlniri sunt lipsite de calcule, interese și ambiții geopolitice.

Iar cei trei protagoniști nu sunt tocmai niște apostoli ai democrației mondiale. Unul conduce o țară care a declanșat un război de agresiune împotriva Ucrainei, altul conduce o putere autoritară, iar al treilea vorbește despre ordinea mondială în primul rând prin prisma intereselor americane. Nu avem de-a face cu trei arbitri dezinteresați ai omenirii, ci cu trei lideri care își apără, fiecare, propriile interese.

Să fim serioși!

Lumea nu este curtea lor, iar restul națiunilor nu sunt niște spectatori care trebuie să aplaude atunci când cei mari termină de împărțit subiectele de discuție.

Pacea nu poate fi proprietatea exclusivă a celor care dețin arme nucleare. Democrația nu poate fi un privilegiu al celor puternici. Iar suveranitatea nu poate fi un principiu aplicat selectiv, în funcție de cât de mult contează un stat pe harta intereselor economice și militare.

Dacă tot au avut această întâlnire istorică, poate ar fi fost util să-și amintească un lucru simplu: puterea nu conferă automat și dreptul moral de a decide pentru ceilalți.

Iar dacă planeta a ajuns să fie condusă, fie și numai prin influență, de trei asemenea personaje, atunci poate că restul lumii ar trebui să înceapă să-și ridice vocea.

Cât despre pretenția celor trei de a vorbi în numele păcii și al viitorului omenirii, le-am transmite un lucru: să-și păstreze lecțiile de democrație pentru propriile discursuri și să-și mai tempereze reflexul de proprietari ai planetei.

Lumea nu le aparține!

RELATED ARTICLES
- Advertisment - Publicitate pe site

STIRI