M-am uitat în ultima vreme la felul în care unii oameni se raportează la personajele pe care le susțin și am ajuns la concluzia că noi, românii, nu mai alegem doar primari și politicieni. Noi ne alegem și sfinți. Mai lipsește să le punem o icoană în ramă și să mergem cu ea în procesiune prin sat.
Uite, de exemplu, la Ciugud. Primarul Gheorghe Damian face ceva, cineva îl laudă, apare distribuirea. Mai face ceva, iar distribuire. Cineva îi ridică mingea la fileu, pac, preluare. Se mai scrie un text despre cât de extraordinar este că se face un lucru care, până la urmă, intră în fișa postului unui primar și imediat avem încă o dovadă că administrația este „altfel”. Până aici, nimic rău. Omul poate fi lăudat, dacă merită. Numai că lucrurile devin interesante când apare unul care spune: „Stați puțin, poate nu sunt toate chiar perfecte.”
Atunci parcă se schimbă temperatura. Criticul nu mai este cetățean, devine dușman. Dacă întreabă, sigur are interese. Dacă ironizează, sigur este frustrat. Dacă spune că există și lucruri care nu merg, înseamnă că are ceva personal cu primarul. Iar dacă mai și insistă, probabil că ar trebui să-și verifice bine oglinzile dimineața, că cine știe ce complot mai descoperă acolo.
Și aici mi-am amintit de fenomenul Călin Georgescu. Nu spun că Damian și Georgescu sunt același lucru, nici pe departe. Vorbesc despre altceva: despre felul în care unii dintre cei care îi susțin ajung să se comporte. La Georgescu, dacă spui că omul poate greși, ai o problemă. Dacă întrebi ce a făcut concret, ți se vorbește despre viziune. Dacă întrebi de rezultate, primești filozofie. Dacă ceri dovezi, primești un videoclip. Iar dacă mai ai și tupeul să nu fii convins, înseamnă că nu te-ai „trezit”.
Este fascinant mecanismul. Omul nu mai trebuie să demonstreze nimic. Demonstrează adepții pentru el. Dacă spune ceva bun, este genial. Dacă spune ceva discutabil, noi nu am înțeles. Dacă greșește, sigur ceilalți sunt de vină. Dacă este criticat, înseamnă că deranjează. Dacă este lăudat, înseamnă că lumea vede adevărul. Un sistem perfect, practic. Orice s-ar întâmpla, idolul are dreptate.
Și același lucru, la o scară diferită, îl vezi și în politica locală. A făcut ceva bine? „V-am spus eu!” A făcut ceva normal? „Uitați ce administrație avem!” A greșit? „Nu înțelegeți voi contextul!” Este criticat? „Îl atacă pentru că face treabă!” Este lăudat? „Vedeți? Toată lumea îl apreciază!” În asemenea condiții, nici măcar nu mai trebuie să convingi oamenii. Ai deja corul. Corul cântă indiferent de melodie.
Aici este problema adevărată: nu că unui om îi place un primar sau că altuia îi place un politician. Este perfect normal. Problema apare când omul pe care îl susții încetează să mai fie om și devine „omul nostru” (asta o scriu cu subiect și predicat pentru Hăprienii mei). Din momentul acela, orice critică devine atac, orice întrebare devine dușmănie și orice observație devine dovada că cel care vorbește are ceva personal.
Numai că un primar nu este rudă cu tine, chiar dacă îl aperi pe Facebook. Nu este nici sfânt, nici profet și nici nu primește funcția la botez. Este un om ales să administreze o comunitate. Iar dacă face treabă, foarte bine, îl lauzi. Dacă greșește, îi spui. Dacă face zece lucruri bune și unul prost, nu trebuie să te prefaci că sunt unsprezece lucruri bune doar pentru că îți place omul.
La fel și cu politicianul național. Îl poți susține, îl poți vota, poți crede în ideile lui, dar în secunda în care ajungi să consideri că omul nu poate greși, deja nu mai ai un lider. Ai un idol. Iar idolii au o problemă mare: nu mai sunt judecați, sunt apărați.
Și poate că asta ar trebui să ne dea tuturor puțin de gândit. Pentru că politicianul care nu suportă critica este o problemă. Dar și mai mare este problema când politicianul nici nu mai trebuie să răspundă la critică, fiindcă răspund adepții în locul lui. Unul întreabă, zece sar pe el. Unul critică, douăzeci îl fac prost. Unul spune „nu sunt de acord”, iar corul începe să-i explice că nu știe nimic.
Și uite așa, fără să ne dăm seama, am ajuns să confundăm democrația cu galeria de fotbal. Nu mai contează dacă echipa joacă prost. Important este că este echipa noastră. Arbitrul este hoț, adversarul este nenorocit, iar dacă pierdem, sigur a fost blat.
Numai că primăria nu este stadion, iar politica nu ar trebui să fie galerie.
Un om care te conduce trebuie privit cu ochii deschiși, nu cu mâinile împreunate. Îl aplauzi când merită, îl critici când greșește și mergi mai departe. Fără pupat în fund, fără cruciade pe Facebook și fără transformarea unui primar în sfânt sau a unui politician în profet.
Că până la urmă, dacă ajungem să ne certăm cu vecinul pentru că a spus ceva rău despre omul nostru, iar omul nostru stă liniștit și primește iubirea necondiționată a enoriașilor, poate ar fi cazul să ne întrebăm dacă nu cumva am încurcat puțin rolurile.
El trebuia să fie în slujba noastră.
Nu noi în slujba lui.
Iar dacă mai continuăm mult așa, următoarea campanie electorală n-o să mai aibă afișe. O să aibă icoane, pelerinaje și lumânări. Și, bineînțeles, Facebook Live de la racla primăriei.
