Într-o dimineață geroasă de iarnă, la Hăpria, gerul își înfige colții adânc în pământul tare, înghețat, iar satul pare prins într-o clipă nemișcată, ca o fotografie veche uitată într-un sertar. Aerul rece îți taie răsuflarea, iar fiecare expirație se transformă într-un nor alb, risipindu-se repede în tăcerea adâncă a locului. Cerul e de un albastru spălăcit, spălat de frig, iar soarele abia începe să se arate, aruncând o lumină palidă peste casele răsfirate pe dealuri.
Casele din sat, cu acoperișurile grele de zăpadă, par să doarmă sub stratul alb și strălucitor. Ferestrele sunt aburite din cauza căldurii din interior, iar din hornuri se ridică alene fire subțiri de fum, semn că sobele încă ard mocnit, încălzind odăile gospodăriilor.
Pe crengile copacilor golași, cristale de chiciură sclipesc ca niște bijuterii în lumina dimineții.
În curțile caselor, câinii se cuibăresc în colțurile cele mai ferite de vânt, scuturându-și blana de fulgii de nea.Totul pare nemișcat, prins sub vraja iernii, într-o atmosferă de basm.
Mirosul îndepărtat de fum și lemn ars se împletește cu nostalgia vremurilor de demult, când satul era plin de glasuri și pași, iar diminețile de iarnă nu erau doar reci, ci și pline de viață. Acum, doar ecourile unor zile trecute mai bântuie printre casele înghețate, într-o liniște pe care doar gerul o mai poate ține vie.
