Duminică sunt din nou alegeri. Și din nou, prea mulți dintre noi se întreabă același lucru: „Cu cine să votez?”
Lista e deprimantă. Figuri reciclate, promisiuni goale, lipsă de viziune. Unii candidați par dintr-o glumă proastă, alții sunt simple marionete, iar restul inspiră mai degrabă teamă decât speranță. În fața acestei parade de opțiuni slabe, tentația e mare: „Mai bine stau acasă. Ce rost are?”
Are. Tocmai atunci are rost.
Să nu mergi la vot nu e un protest, e o capitulare.
Când stai acasă, nu transmiți un mesaj de revoltă. Transmiți indiferență. Și exact asta îi ține pe cei fără scrupule în funcție: absenteismul. Puterea lor nu vine din susținerea oamenilor, ci din lehamitea lor. Din faptul că noi renunțăm, iar ei merg mai departe, nestingheriți.
A nu vota înseamnă să le dai exact ce vor: un popor tăcut, resemnat, ușor de păcălit și ușor de condus.
E adevărat: nu există candidatul ideal. Nu există salvatori. Dar există răul mai mic. Și uneori, alegerea răului mai mic e diferența dintre o cădere abruptă și o stagnare. Iar stagnarea poate deveni teren pentru construcție, dacă suntem prezenți și implicați.
Nu votăm ca să-i validăm. Votăm ca să ne păstrăm vocea.
Dacă nu te reprezintă niciunul, mergi la vot și anulează buletinul. Scrie pe el ce vrei. Dar mergi. Prezența ta contează în statistici. În legitimitatea rezultatului. În mesajul transmis clasei politice: „Nu dormim. Suntem aici. Nu mai merge cu tăcerea.”
Nu putem schimba totul într-o zi. Dar putem opri degradarea completă. Putem arăta că ne pasă. Că nu suntem ușor de manipulat. Și că știm că democrația, cu toate imperfecțiunile ei, moare nu când votezi prost, ci când nu votezi deloc.
