Mai țineți minte articolul referitor la ”Comuna Ciugud luminează viitorul….” în care lăudam muncitorii care făceau lucruri minunate și fără bătaie de joc? Uite că ”minunea de la Maglavit” nu ține 7 luni de zile.
În satul Hăpria din comuna Ciugud, județul Alba, de mai bine de o lună și jumătate se „lucrează” la un pod rutier de dimensiuni modeste — un proiect care în orice țară civilizată s-ar rezolva în două-trei săptămâni. Vorbim, totuși, de un pod de vreo 6 metri lungime și maximum 12 metri lățime. Nu un pod peste Dunăre. Nu un tunel alpin. Un simplu podeț rutier peste o vale în pana mea.
Și totuși… se tărăgănează. Zi după zi, muncitorii vin la fața locului, bifează prezența, apoi se așază tacticos în mașini, în utilaje sau pe margine, așteptând „să vină materialul”. Betonul și grinzile întârzie? Foarte bine, mai un TikTok, mai o sămânță. Că de ce nu?
Această imagine a pasivității, a lenei instituționalizate, nu doar că umilește cetățeanul care trece pe acolo, dar trădează o lipsă profundă de respect față de propria meserie. Față de firma la care lucrezi. Față de ideea de muncă. Când nu sunt materiale, nu stai tolănit ca și cum ai fi la picnic — te muți, faci altceva, ajuți în alt punct. Dar nu, noi am învățat să trăim în așteptare. În letargie. În frecat buha pe bani publici.
Și, din păcate, nimeni nu pare responsabil. Nici șeful de echipă, nici firma contractantă, nici autoritățile locale. Totul se mișcă într-un ritm greoi, sugrumat de nepăsare. Iar când pui întrebări, ți se spune că „se lucrează”.
Ei bine, nu. Asta nu e muncă. E bătaie de joc.
Dacă schimbarea nu vine de jos, de la noi, oamenii „simpli” — cei care văd, simt și trăiesc zilnic efectele acestei delăsări — atunci nimic nu se va schimba vreodată. Nu vom avea niciodată autostrăzi, spitale sau proiecte serioase dacă nu suntem capabili să facem cum trebuie… un pod banal. Că dacă durează 3 luni să torni niște beton peste o vale, cu ce pretenții mai vorbim noi de „România viitorului”?
Podul de la Hapria a devenit un simbol. Nu al progresului. Ci al stagnării și al resemnării cu care trăim zilnic.
E timpul să nu mai acceptăm asta. E timpul să cerem, măcar o dată, respect pentru muncă și pentru noi.
