În România se întâmplă des lucruri care, în alte țări, ar părea scenarii de comedie proastă. Dar la noi nu doar că se întâmplă, ci nici nu mai miră pe nimeni. Uite un exemplu recent: o firmă de leasing închiriază un Porsche ”dela scump nene” unei companii, iar patronul acesteia – probabil orbit de senzația de putere pe care o oferă un volan scump – decide că ar fi o idee excelentă să facă drifturi cu mașina… pe arătură. Și, ca orice român modern, își filmează isprava și o postează online. Nu doar că distruge un bun care nu e al lui, dar o face cu mândrie, ca și cum tocmai a descoperit apa caldă.
Și aici nu mai e vorba de un simplu act de teribilism. Nu e despre un singur om, o singură firmă sau o singură mașină. E despre noi toți. Despre o boală socială care se numește „mi se rupe” și care a metastazat în aproape toate straturile societății.
Avem o relație bolnavă cu regulile. Le urâm, le evităm, le sfidăm – dar când nu ne iese pasența, urlăm că suntem victime. Când UE ne trage de mânecă, urlăm că suntem discriminați. Când autoritățile ne cer să respectăm niște norme minime, țipăm că trăim într-un stat polițienesc. Dar până la urmă, cum altfel să fii tratat, când comportamentul colectiv e mai aproape de junglă decât de civilizație?
Și nu vorbim doar de mașini pe câmp. Vorbim de spitale mâncate de mucegai în care se fură până și mopul. De școli unde copiii înjură profesorii și părinții îi aplaudă. De drumuri distruse de camioane supratonajate „pentru că se poate”. De primari care își pun nepoții pe funcții și apoi pozează în „gospodari”.
Toate astea sunt expresii ale aceluiași lucru: dispreț total față de ce nu ne aparține, față de reguli, față de consecințe.
Și după ce ne batem joc de tot ce atingem, ne plângem. Ne plângem că „nu merge nimic în țara asta”. Că „suntem săraci”. Că „nu ne lasă nimeni să trăim”. Că „suntem furați”. Dar realitatea e dureroasă: ne furăm singuri căciula. În fiecare zi, în fiecare gest mărunt de sfidare și nepăsare. În fiecare porcărie care „merge și așa”.
Adevărul este că ne merităm soarta. Și, mai rău decât atât, o transmitem mai departe. O învățăm pe copiii noștri. Le spunem că „dacă nu furi, ești prost”. Că „șmecherul se descurcă”. Că „statul e de vină, nu tu, dacă ești prins”.
Dar poate că ar fi momentul să ne oprim și să ne întrebăm sincer: vrem, cu adevărat, o țară mai bună? Sau vrem doar să ni se permită să facem orice, fără consecințe?
Până nu vom învăța să respectăm ce nu e al nostru, până nu vom renunța la atitudinea de „mi se rupe”, nu vom avea nicio schimbare reală. Nici în trafic, nici în școli, nici în spitale, nici în politică. Pentru că, până la urmă, țara asta e doar oglinda noastră. Iar imaginea reflectată, sincer, nu e deloc flatantă.
Dar știi ce doare cu adevărat? Nu driftul. Nu noroiul pe Porsche. Nu reparația plătită din garanție. Ci comentariile.
90% din oameni, în loc să condamne gestul, aplaudă. „Foarte bine a făcut!”, „La ce prețuri aveți, era cazul să vă arate el!”, „A plătit omul, face ce vrea cu ea!”, „Să-i închirieze Dacii dacă nu vor să le strice Porsche-urile.”
Asta e adevărata boală. Asta e rana deschisă a României. Nu faptul că cineva face o prostie, ci faptul că alți o mie o validează. Că românul nu doar că nu mai face diferența între ce e normal și ce e revoltător, dar și pune semnul egal între „am plătit” și „pot face orice”. Iar când acest mod de gândire devine majoritar, avem o problemă gravă, de cultură, nu de incidente izolate.
Pentru că atunci când încurajăm comportamentele astea, când le aplaudăm, le dăm legitimitate. Nu mai e o greșeală. Devine normă. Devine model.
Și de aici pleacă totul: din această perversiune a normalului, unde șmecheria e inteligență, disprețul e putere, iar regula e opțională.
Poate că, până la urmă, nu ne mai ajută nicio autostradă, niciun spital nou, niciun fond european, dacă mentalitatea noastră rămâne prizoniera unui „mi se rupe” colectiv, susținut cu like-uri și comentarii de încurajare.
Nu ne mai fură nimeni viitorul. Ni-l sabotează chiar conștiința colectivă.
